Astazi, voi incerca sa completez cate ceva la cele spuse anterior. In primul rand ii voi dezlega “misterul navetei spatiale” lui Paul (Muntenescu); asa cum el a postat rezumatul de la Liverpool-Arsenal si pentru care ii multumesc, acum e randul meu sa-i intorc “serviciul” si sa postez cea mai reusita poza (din cele avute) cu platforma pe care lucrez (inca, pana ne-or flitui rusii pe toti), fotografia fiind facuta in Korea, in santier, in seara de dinaintea plecarii spre Rusia. Originalul este un fisier .tif de 50MB, asa ca, cine nu se multumeste cu varianta comprimata, sa ma contacteze.

In al doilea rand voi dezlega si misterul chiriei: ea era de aproape 2500$/luna in care, v-am zis, intra cablu, net, curent, apa, gaz, transportul la si de la aeroport, femeie de servici o data pe saptamana. Si tineti cont ca nu e Seul. Acolo, din cate am inteles, chiriile sunt mai mari.

Cat priveste santierul, voi lasa munca de o parte, pentru ca asa cum zice proverbul “Noua nu ne e frica de munca, pentru ca stim sa ne ferim de ea”, la care dupa cum s-a vazut si koreenii au subscris cu drag si chiar cu aplomb si voi veni pe coordonatele voastre si voi vorbi despre cantine. Sunt doua tipuri de cantine: una pentru straini, contra cost, 7$ pranzul - si multe altele pentru koreeni (gratis). Am ales-o pe cea pentru straini, la indicatia unora avizati si nu pot spune ca am gresit. 7$ nu mi s-a parut scump, iar cand am vazut cum se mananca acolo, era chiar super ieftin. Meniul era afisat pe toata saptamana, asa ca in functie de el, puteai sa nici nu te deplasezi daca nu-ti convine, asta pentru ca deplasarea se facea cu un autobuz. Dupa ce am aflat traseul, mergeam pe jos, ca o plimbare de 20 de minute nu strica nimanui. Asadar, meniul de inspiratie britanica sa zic: soup of the day, 4-5 feluri de garnituri din care nu lipseau orezul si cartofii prajiti, meniul principal, care alterna de la o zi la alta (miercurea era Beefsteak si era o aglomeratie….), un bar de salate ca la SpringTime, fructe, sucuri, cafea, ceai, ce mai, ca la nunta.

Nu a fost insa prea bine ca incepusem sa ma rotunjesc. Asa ca mai spre vara am inceput sa alternez cantina pentru straini cu cea koreeana. Cand era porc sau vita nu mai mergeam la straini, mergeam la coreeni. La inceput a fost mai greu, pana m-am obisnuit atat cu mirosurile, cat si cu iutelile lor. Cand am mancat prima data supa la “koreeni”, mi-au dat lacrimile de iuteala. Se zice ca japonezii, dupa ce i-au cotropit pe koreeni, cand au revenit in tara, i-au numit pe acestia “tara mancatorilor de usturoi”. Nu cred ca e nimic exagerat in asta: un koreean care nu mananca iute, nu e koreean. Plus ca aici lumea mananca cu betele (chopsticks), nu exista furculita. Daca vii cu bete de unica folosinta de acasa e OK, pentru ca alea sunt din lemn, destul de grosute si usor de manevrat. Aici insa, sunt bete din Inox, subtiri, iar koreenii spun ca inteligenta unei persoane se cunoaste dupa abilitatea cu care manevreaza betele. In cazul asta sunt prost de-a binelea, mi-am zis. Incet, incet insa am invatat si am castigat si aprecierea lor, pentru ca pentru ei, un strain ce renunta la obiceiurile traditionale si trece la cele koreene, este de apreciat. Din meniul zilnic la cantina coreeana, nu lipsesc: korean noodles (un fel de fidea mai groasa, din faina de orez), orez, carnea care de cele mai multe ori are un sos de ardei iute, kim (niste foite uscate dintr-o alga de mare, bogata in multe minerale, insa cam rea la gust) si evident kim-chi - frunze de varza, pe care le tin in butoaie, la degerat, pana se inmoaie, cu mult ardei iute prin ele. Insa tot varza noastra murata e mai buna. Se mananca in ritm alert. Nu prea e timp de pierdut. Totul se desfasoara cu o cadenta ca la armata. Locurile la mese sunt ocupate in ordine si se elibereaza la fel. E o disciplina pe care nu o impune nimeni, poate numai traditia. Dupa masa, tot koreanul trage cate-o tigara - ca sa-l ia somnul, zice carcotasul din mine. Sunt doar doi nefumatori in grupul de instrumentisti de 24: cel mai batran si cel mai tanar. Asa s-a nimerit, doar n-o sa credeti ca si asta e o regula. :)

Si inca un lucru cu care sigur i-am cucerit pe koreeni este faptul ca am invatat alfabetul lor. Nu stiu mai mult de 2-3 cuvinte in koreeana, insa citesc si scriu, cam incet ce-i drept, dar bine. Am avut si “profesor” bun, Kuy-Ji, omul cu care am petrecut mai mult timp impreuna decat cu familia, in ultimul an. A stiut sa-mi explice regulile prin care se formeaza literele alfabetului, nu alfabetul in sine, pentru ca a memora 1000-2000 de hieroglife de-astea ar fi o utopie. Cu pronuntia e putin mai greu pentru ca sunt sunete foarte apropiate fonetic din punctul lor de vedere, nu si al nostru, pe de alta parte ei nu fac distinctia intre “L” si “R”, sau intre “F” si “P”.

A trebuit ceva pana sa inteleg ca “pish”, inseamna de fapt “fish”=peste. :D