Cum aburii bericioaicelor rapuse cu o seara inainte nu se risipisera inca, am ratat maratonul patrupedelor cu o cocoasa, care de altfel incepe la o ora jignitor de matinala, adica 5.30am.
Ziua insa urma sa fie lunga, ca orice zi de vineri in care te bucuri ca ti s-a stricat masina de spalat, iar putorile de la hotel, nu se grabesc sa ti-o repare/schimbe. Pretentiile mele de capitalist proaspat descins pe meleagurile innisipate ale Abudhabiului sunt tratate de aproape o saptamana cu acelasi elan cu care economia noastra nationala se ia la tranta cu mastodonti precum India si China, ca pe astia dintre Atlantic si Urali i-a cam “rapus” pe toti.
In fine, dupa ce am golit si penultimul borcan de muraturi pastrat cu grija in frigider pentru astfel de momente in care organismul trebuie resuscitat, am sarit la volan si intr-o ora si jumatate zambeam satisfacut ca pot gasi loc de parcare in sectorul al doilea al Global Village, una atat de mare, ca e deservita de autobuz. Era evident suficient de devreme, mai aveam de asteptat inca 30 de minute pana ca parcul sa se deschida, iar minoritatea majoritara a UAE luase deja cu asalt portile aparate cu strasnicie de cerberii in sutane albe. La orele 4:00pm trecute fix, puhoiul incepe sa inunde parcul si printre ei si una bucata roman curios din fire, adica eu.
Parcul asta se doreste a fi unul tematic, asa ca incep sa iau pavilioanele la pas, unul cate unul: la inceput Yemen, Iran, Sri Lanka, Maroc, Arabia Saudita. Lumea araba isi etaleaza in principal ce are mai de pret: condimentele, covoarele, ba unii dintre ei chiar armele. Totusi, flintele de pe panoplie ma faceau sa cred ca nu sunt chiar cele de ultima generatie. Ca sa nu plec eu cu mana goala, m-am ales cu una bucata borcanel continand 5g de sofran, calitatea 1, de parca as fi expert in asa ceva. Valentele mele culinare insa, imi dictau ca trebuie musai sa incerc, iar daca pentru unii 5 grame pare o cantitate neglijabila, ii asigur ca gatesti din ele cel putin de 10 ori, daca nu de 20.
Am trecut in revista, asadar, lumea araba, precum si zona de restaurante (pe care mi-am programat-o inainte de plecare, cand oboseala ma va fi ajuns) si ajung in zona “europeana”. Aici, doar 2 pavilioane: pe primul scrie mare la intrare: “Bosnia & the Balkans”. Mi-a cam stat inima in loc, in fine zic hai sa intru inauntru, sa vedem. Numai eu stiu cat ma rugam sa nu fim si noi inclusi aici. Pare ca rugamintile unui crestin nu sunt bine-venite pe taramul lui Allah, asa ca intr-unul din colturi zacea si “cotineata” noastra, mioritica. Un poster cu Pelesul si cam atat din ce ar fi avut Romania de promovat. In rest niste palarii de clown puse pe perete si niste fotografii de familie inramate, aruncate mai peste tot. In spatele lor, se ascunde o fata posomorata, care nu a stiut decat sa se ascunda de blitzul aparatului meu. Asta e imaginea Romaniei pe care o promovam: un castel si niste amintiri in rama. Parca vad deja si titlul “Romania – o tara a aducerilor aminte”, ori “Romania – o tara ancorata in trecut”. In realitate asta suntem, fie ca ne place sau nu sa o credem. Asta e imaginea pe care o vindem in afara.
In puii mei, n-am fost nici macar in stare sa facem o chestie simpla, asa cum a facut Argentina. Aia nu aveau altceva in stand decat tricoul nationalei de fotbal cu nr. 10 si MESSI pe spate. Atat: toate marimile posibile, de la nou-nascuti pana la XXXXXL. Bai, dar astia isi vand prezentul, ca asta traiesc. A trecut vremea tangoului, ba chiar si cea a lui Maradona. Ce-o fi fost atat de greu sa vindem imaginea Simonei Halep? Bai, fratilor, e nr. 1 mondial. Azi, nu acum un secol. Chiar daca sunt suficient de multi carcotasi aici, asta e realitatea momentului, e cea mai buna jucatoare din lume, chiar si fara mare slem castigat. Intre noi fie vorba prefer de 10 ori mai mult un nr 1 mondial fara mare slem, decat un Ivanisevici, care daca nu nimerea serviciul, aproape sigur pierdea punctul. Ala a distrus spectacolul in tenisul masculin si a fost nr. 1 mondial.
In fine, am lasat-o pe doamna noastra, cel mai probabil platita din bani publici, care nu a fost nici macar in stare sa imbrace o ie, daca tot taia frunza pe acolo (da’, stiu, e frunza de stejar) si plec trist, insa cu “bucuria” lipsei caprei vecinului/vecinilor de peninsula balcanica (un pavilion cu 1 stand romanesc, unul sarbesc si inca vreo 50 de standuri bosniace, ei iaca de-aia ii zice Bosnia & the Balkans).
Urmatorul stand, cel “European”. Aici surprizele se tin lant, adica dupa ce mi-a fost rusine ca sunt roman, urmeaza sa-mi fie rusine ca sunt si european. Pavilionul european e de fapt pe jumatate spaniol. Cealalta jumatate e impartita de Germania, UK, Franta, Italia si Portugalia. Alte tari nu mai exista.
De-acum insa, au inceput surprizele: la standul britanic se vindeau papornitze cu turnul Eiffel, la standul spaniol, masline “Kalamata”, la cel francez, chinezarii ieftine si, cand tocmai credeam ca am scapat de surprize, parasind pavilionul european, intru in cel chinezesc: ei, da, intr-o lume in care totul e produs in China, standul chinezesc prezenta sosete “made in South Korea”. Oops! Asta da lovitura, unde mai pui ca alaturi era chiar pavilionul sud-korean.
Seara am incheiat-o “acasa” la cei care m-au surprins in mod placut, adica Bosnia. Un restaurant bosniac, asa cum mi l-as fi dorit pe cel romanesc (care stralucea prin absenta), cu ospatari imbracati in costume nationale, muzica bosniaca si masute si scaune asisderea, cu kebab si burek, fara piva (bere) din pacate. 
Inchei prin a ura ambasadei Romaniei din UAE, responsabila de altfel pentru kitsch-ul din Global Village, un sincer si trist Black Friday. (Cand ajung acasa, va mai pun o portie de poze, pana atunci va las sa cititi ceva mai de actualitate decat Baltagul lui Sadoveanu)