Orasul l-am lasat la urma. Asa e firesc, pe de o parte, asta e trendul spre care se indreapta turismul la ora actuala, pe de alta. Da, asta e trendul, lumea incepe sa migreze de la turismul de asfalt, practicat cu mare pasiune de romani si se intoarce la natura si la oferta ei infinit mai generoasa. Si pana la urma de ce n-ar fi asa, cata vreme lumea nu se mai duce la Milano pentru Cina cea de Taina, ci pentru Gucci “cel de Spaima”, cand Amsterdamul a ajuns un loc cu care olandezii nu se mai mandresc de mult timp, ba chiar il ocolesc, cata vreme Rijkswijk museum nu aduce intr-un an vizitatori, cat aduce intr-o luna Cartierul Felinarelor Rosii. Si va rog sa ma credeti, fara a fi xenofob, cand aud vorbindu-se ruseste peste tot, fie ca e Londra, Paris sau Amsterdam, mi se face lehamite si prefer sa ascult o vacuta ce paste linistit in Friesland sau sa ma minunez cand un elan, chiar si fara coarne, imi taie elanul pe strazile linistite ale parcului Banff.

Cica daca ai ajuns in America de Nord si n-ai vazut un meci de hochei e ca si cum n-ai fost acolo, asa ca mi-am asumat si eu acest “must”, cu atat mai mult cu cat in acea perioada debuta si National Hockey League, cu un meci de mare anvergura, Flames primeau vizita campionilor, Pittsburg Penguins. Rezultatele bune ale “inflacaratilor” din Calgary in perioada de pregatire aduceau amintea vremurilor de glorie, cand acum mai bine de 20 de ani Flames aduceau singurul titlu din istorie, aici, la Calgary. Cum biletele la meciul de debut s-au dat ca painea calda, dar si la indemnul lui Papa, pentru acest prim meci am optat pentru Flames Central, un adevarat templu al hockey-ului aici in centru orasului si, iata despre ce e vorba. Flames Central este cel mai probabil o fosta sala de cinema/spectacole transformata intr-un pub imens. Ecranul de proiectie a ramas, iar pe el poate fi vazut meciul Live, la fel ca si pe jumatate din cele peste o suta de televizoare amplasate peste tot prin sala. Primele randuri ale salii au fost rarite, insa si-au pastrat aranjamentul de sala de spectacol. Lateralele, balcoanele si partea din spate au fost aranjate in stil pub, peste tot existand monitoare pe care sa poata fi vazut fie meciul no. 1, fie alte meciuri din NHL, dar si din NBA, NFL sau alte sporturi. Tot in spate era si barul, iar de jur-imprejurul salii reclame luminoase identice cu cele din arenele sportive. Era o atmosfera mai degraba de stadion, decat de pub, iar lucrul mai greu de crezut pentru un european era ca stateau la aceeasi masa fani ai ambelor echipe si, credeti-ma, in cele 3 meciuri pe care le-am vazut aici, nu a fost nici macar o voce ridicata sau vreun “semn al victoriei cu un deget”.

Si ca tot faceam comparatie cu o arena, trebuie sa va spun ca n-am parasit Canada inainte de a savura un spectacol pe Scotiabank Saddledome Arena, fief-ul celor de la Flames. Sunt putine lucruri de povestit, mult mai multe de vazut, ceea ce insa trebuie sa stiti neaparat e ca in Canada niciodata sa nu spuneti Ice Hockey, ci doar Hockey si, lucrul cel mai important, pucul pe care la televizor nu-l puteam vedea nici la reluari, la un meci live poate fi vazut si de la al treilea nivel al arenei, acolo unde am avut bilet. In arenele americane se vinde si bere cu alcool, ba chiar la cutie, ce-i drept la hockey nu prea poti sa arunci cu ele in teren, dat fiind paravanul de plastic, insa nu cred ca la baschet e altfel. Asa cum spuneam, in America totul se rezolva sau incearca sa se rezolve prin educatie, nu prin legislatie. E foarte adevarat ca, fiind invadati de “jungla asiatica si europeana” nici la ei lucrurile nu sunt intotdeauna roz, insa exact asta e ceea ce face din America un magnet. Sa revenim insa la joc, era un meci contra NY Rangers, teoretic doua echipe comparabile ca valoare, lucru care s-a vazut de altfel si in teren pana in ultima secunda a prelungirilor. Da, ati auzit bine, era ultima secunda din extra-time cand Rangersii l-au bagat in ate (pe puc, evident), moment in care toti canadienii s-au ridicat in picioare si au parasit sala in cea mai mare liniste, de parca ar fi iesit dintr-o sala de teatru. Fusese, ce-i drept, un spectacol. Nici-o injuratura, nici-un frigider “umplut”, doar lacrimile unui baietel de 10 ani ce-si intreba tatal cum de e posibil. Mai ramasesem eu cu ochii in tabela, de parca as fi vrut sa nu fie validat golul, sau sa se prelungeasca meciul ca la fotbal. Nici gand, tabela ramasese intepenita, aratand 00:00.5, adica mai era o jumatate de secunda de joc. Am apucat-o si eu spre casa, amestecat printre suporteri. Eram deja unul dintre ei.