1.jpgStateam intr-o zi si ma gandeam ce-i face pe unii sa imi citeasca blogul, ba mai mult, sa-l si aprecieze. O calitate a scriiturii nu face obiectul, ci poate mai degraba stilul meu absolut direct, fara ocolisuri, franchetea cu care imi expun sentimentele si perceptiile. Asta e singurul lucru care se leaga. Daca ne-am intoarce in timp cu 50 de ani, am asista la urmatorul fenomen: era o perioada de industrializare accentuata in vestul Europei, lumea traia intr-un mediul plin de stres, iar muzica pe care si-o dorea nu mai era acea muzica elaborata, greoaie, asa cum ajunsese jazz-ul in acea vreme, ci cauta ceva direct, simplu, care sa mearga direct la suflet. Asta a fost momentul Beatles. Ei au produs marele de-click al acelor vremuri. Iar lumea simtea in sfarsit ca traieste. Nici pe departe ideea de a ma compara cu ei, insa Romania se afla intr-un stres continuu si sunt convins ca nimeni nu mai are rabdare sa citeasca Dilema veche, ci ar prefera ceva relaxant, simplu, direct. Ar putea fi si o explicatie a efervescentei manelelor, insa nici aceasta comparatie nu mi-o doresc.

Iar cand e sa mi se puna pata, mi se pune. Recunosc. Si totul a inceput de la un comment aparut la postul anterior, al lui “Nickroro”. Omul, si pe buna dreptate, imi “reprosa” ca m-am puturosit. A fost cel mai sincer si justificat feed-back pe care l-am primit in ultima vreme. Si ca sa-i arat omului ca feed-backul lui nu ramane fara efect, m-am apucat sa scriu. Ce daca in ultima vreme n-am prea mai calatorit prin lume, si Romania e o tara suprinzatoare, care-ti ofera prilejuri de a scrie la tot pasul.

3.jpg

Ei uite asa, ruland cu Skoditza spre casa, pe Stefan cel Mare (sintagma Dorobanti e pentru a sublinia spiritul balcanic al romanului), imi taie fata un biciclist, pe deasupra mai era si pe rosu. Cum gandu-mi era tot la commentul de care va povesteam, mi s-a pus pata. Nu pe biciclist, ci pe scris. Asa ca in mai putin de 10 minute, iata-ma-s in fata calculatorului, “urechind” biciclisti.

Din povestile mele batave stiti foarte bine cat de mult m-am atasat eu de tarisoara aia scaldata in ape si de stilul lor de viata. V-am povestit de performantele lor piste de biciclisti si mi-am varsat si oful fata de lipsa acestora in Romania. De vreun an de zile bantui Bucurestiul, si cu exceptia sectorului 5, pe celelalte le-am batut. Fiecare primar de sector face cate ceva, la modul cel mai serios: Piedone face parcuri si locuri de joaca, Ontanu repara fatade, iar lui Chiliman i s-a pus pata pe pistele de biciclisti, ma rog nu le-a schimbat textura, ca-n Olanda, insa sunt bine conturate si, chiar daca sunt pe mijlocul trotuarelor, ele exista. Problema e alta. Nimeni nu pedaleaza pe ele, in schimb bicicletele isi fac in continuare de cap printre masini, sfidand pur si simplu conducatorii auto.

Mai deunazi, am avut o discutie amicala cu un tip scolit, ba mai mult, expert in cultura organizationala. Omul a trecut de la volan la ghidon pe perioada de vara, insa nici nu concepe sa mearga pe piste, ca asfaltul de pe sosea e mai bun. Pardon? Daca asfaltul ar fi mai bun pe trotuar ar fi normal ca soferii s-o ia pe acolo? Asta-i explicatia unuia care-i invata pe altii cum sa se comporte si carora incearca sa le insufle ideea “Schimbarea incepe de la tine. Fii un model pentru ceilalti!”? Nu, dragilor, va faceti iluzii desarte, e si el doar un roman, ce vrea sa-i schimbe pe ceilalti, dar nu se uita in oglinda, nici macar in aia de la bicicleta. E doar un roman pentru care expresia “Statul sunt eu” sta atarnata deasupra capului. Din pacate asta e Romania, tara in care fiecare face de capul lui, ca de-aia e democratie.

Vi s-a parut cumva ca in ultima vreme in Bucuresti soferii sunt mai amabili? Ca traficul e ceva mai disciplinat? E realitate, nu doar o parere. In Bucuresti nesimtirea s-a mutat de la volan la ghidon. Asa cum zicea Lavoisier, “Nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se transforma”.

2.jpg