Bulgaria cu “+” si “-” (reloaded) 

Din fericire (+) sau nefericire (-) drumul spre Grecia trece prin Bulgaria, asa ca vrei nu vrei, “Bea, Grigore, Kamenitza!”.

Aveam la dispozitie o zi intreaga pentru a ajunge de la Bucuresti la Bansko, locul unde aveam sa innoptam in drumul nostru spre Atena. Un popas de vreo 2 ore in Veliko Tarnovo, unde urma sa ne intalnim cu partenerii nostri de calatorie avea sa imi arate de ce turismul la bulgari nu poate progresa asa cum isi doresc ei, si cum nu ne dorim noi, ca doar pe noi, romanii, capra vecinului ne intereseaza cel mai tare. Ei bine, bulgarul nu vorbeste limba engleza. Nu zic ca noi romanii o vorbim, insa totusi, la noi, generatia tanara vorbeste binisor spre bine, iar cealalta generatie se descurca macar cu datul din maini si din cap, lucru la care bulgarii sunt inca deficitari. Norocul nostru e ca inca mai rup ceva bulgareste, amintiri de pe vremea cand potriveam antena pe bloc pentru a auzi un “Narushenia, Iskrenov” sau “Topka na Stoicikov”, asa ca de-o cafea si-o inghetata ne-am descurcat sa comandam la una din terase. Am fost si acum mai bine de 25 de ani in Veliko Tarnovo, atunci orasul era unul trist, cum de altfel erau mai toate in perioada comunista (doar Plovdivul dadea un pic de culoare Bulgariei de atunci), acum insa e animat, plin de terase, lucru bun de altfel, insa un pic de curatenie pe la bude nu cred ca ar fi stricat. Ma rog, e posibil ca eu sa fi avut ghinion, desi n-as prea crede, cata vreme terasa la care am stat nu era una de colea, avea fotolii si balansoare, iar la nivelul asta sunt pretentii, as zice.

Si pana la urma era doar “incalzirea” pentru Grecia, asa ca am facut jonctiunea cu amicii veniti de la Constanta si ne indreptam spre Bansko, insa nu pe ruta clasica: Sofia - Blagoevgrad - Bansko, ci pe una pe care o stiam ca pitoreasca inca din 1983. Urma sa traversam doua randuri de munti, timp era la dispozitie, asa ca am decis sa exploram si fata mai putin cunoscuta a Bulgariei. Pana la Stara Zagora drumul a fost destul de anevoios, relativ aglomerat si obositor, de la Stara Zagora se intra pe autostrada spre Sofia, pana la Pazargik, apoi drumul serpuieste prin munti lasandu-ti ochiul sa se bucure atat de peisajul superb, cat si de gropile din asfalt si de satele pline de tigani.

In fine ajungem la Bansko, “capitala sporturilor de iarna” din Bulgaria. Statiunea destul de cocheta, suficient de dotata, insa ingrozitor de pustie (era o bezna pe strazi de parca li se taiase curentul), in ciuda faptului ca zapada era din plin si din cate am inteles se si schia. E adevarat ca nu era sezon, insa eram in plin weekend (sambata seara), Sofia e la 100km departare, cred ca nici nu trebuie sa amintesc cam cum arata Sinaia in week-end.

Toata lumea ii lauda pe bulgari pentru turismul lor, eu insa nu. Pentru ca un strain daca ajunge intr-o statiune “moarta”, nu mai calca si a doua oara. Dupa ce anul trecut am vazut statiuni moarte de 1 mai, la malul marii, acum am testat si “mortaciunile” lor de la munte. Pacat. Pacat, pentru ca dotari au, tavernele/carciumile sunt OK, aici parca si bulgarii mai rup o tzara de engleza si sunt ospitalieri, lucru pe care noi l-am cam uitat de multa vreme.

A doua zi aveam sa vedem si cealalta cale de acces spre Bansko, dinspre Sofia. Altceva. Alta lume, fara tigani, fara gropi. Asa am lasat Bulgaria in urma, in momentul in care vamesul din Promahonas ne-a intampinat cu traditionalul “Kalimera”.