primavera.JPG

Cum distractia de la Mirabilandia ne-am dorit-o fara sfarsit, am considerat ca e necesar sa anuntam hotelul din Firenze unde urma sa stam, ca vom ajunge dupa miezul noptii. Ceea ce s-a si intamplat de altfel, cu regretul ca n-am putut vedea splendoarea muntilor Apenini, pe care i-am traversat, decat atat cat a putut sa ne permita lumina farurilor. Ce am putut vedea insa, a fost un porc spinos ce ne-a taiat calea. N-am sa inteleg niciodata de ce i se spune porc spinos, cand el seamana mai degraba cu un arici, dar nici nu mi-am batut prea tare capul sa aflu, in plus eram asa de obositi, ca abia am asteptat sa ajungem la hotel sa tragem pe dreapta, pentru ca a doua zi urma sa fie una plina: Palatul Pitti si evident, partea a doua de la Mirabilandia. Merita sa mai batem 200 km pana acolo.

Dragilor, daca ati vazut Schonbrun, Versailles, credeti-ma, nu va mai atrage nimic la acest palat, si cred ca nici macar pe “snobii florentini”, asta fiind o specie noua de snobism insamantata in aluat romanesc de turist. Mai nou, romanul a ramas extaziat de Florenta, ba, mai mult, nu care cumva sa pomenesti de “bull-shit-ul” de Venetia, unde e “naspa”.

“Vai draga, nu ai fost la Florenta? Vai, dar sa vezi tu Galeriile Uffizi, numai pictori celebri, toata floarea renascentismului”. Ei, da. Trebuie sa recunoastem ca acolo a fost leaganul Renasterii, dar cati dintre astia au vazut Muzeul de Arta din Bucuresti? Cati stiu sa descifreze o pictura, fie ea si clasica? Vreti sa ma contraziceti, n-aveti de cat. Insa n-aveti cum. Cel putin la 90% dintre voi le voi demonstra ca desi au fost la Uffizi, n-au inteles mare lucru din ele. Si atunci, qui prodest? Mergem la muzeu doar pentru ca e trendy? E OK, s-ar putea sa ma insel. Sau sa mint. Copiii insa nu mint. Ei spun intotdeauna ce simt, nu ce ai vrea tu sa simta ei. Am intrebat copiii si evident ca din 3, nici macar unul nu s-a aratat fermecat de Boticelli sau Michelangelo. Realitatea insa este ca noi, copii fiind, am fost obligati sa acceptam lucruri ce erau impotriva vointei noastre. Asa au fost vremurile. Ei insa, copiii nostri, nu. Si va trebui sa intelegem si sa acceptam ca abia ce se intampla cu copiii nostri este o stare de normalitate, nu ce a fost acum 30 de ani.