Am oscilat destul de mult, atunci cand a fost vorba sa aleg titlul noului meu serial, voiam sa ma leg intrucatva de legendarul Thor Heyerdahl, ori de binecunoscutele “Calatorii ale lui Gulliver”, personaje reprezentative de altfel pentru tara care dupa unii reprezinta bijuteria Europei. Iata insa ca mai deunazi, un conational al lui Ole Gunar Solskjaer mi-a oferit, involuntar, titlul pe tava: No(r)way, “r”-ul fiind evident facultativ (oricum in limba engleza el nu se pronunta) si ma voi si justifica, asta de fapt constituind un preambul a celor ce vor urma in acest serial.

Atunci cand mi s-a deschis aceasta oportunitate, pentru moment parca mi se taiase respiratia. Fusesem in Canada cu nici 6 luni inainte, intr-o locatie superba (vezi serialul despre Canada si Parcul National Banff) si toti canadienii imi spuneau ca pentru ei locul ideal pentru vacante e Norvegia. Ei bine, acum chiar aveam ocazia sa testez cele auzite. Pana la a ajunge insa sa explorez frumusetea plaiurilor scandinave, am fost nevoit sa trec prin adevarate furci caudine, avand in vedere si scopul vizitei mele, una de lucru de aceasta data. Dupa zeci de e-mailuri in care am trimis toate documentele in care scria pana si ce-am mancat la masa de pranz (vorba vine), documente gestionate aici de o companie de consultanta (PwC, pt cei familiarizati cu multinationalele din domeniu) iata-ma-s descins, via Schiphol-Amsterdam, in orasul-port Stavanger, leaganul vikingilor de altadata (dupa cum stiti probabil, aici si echipa de fotbal si stadionul se numesc “Viking”). Daca la noi iarna nu-i ca vara, ei bine la ei, da. Mai degraba as zice vara e ca iarna, pentru ca la ora la care scriu aceste randuri in Romania sunt 30 de grade, iar aici 12. Ca sa nu mai zic ca in largul marii, unde ma incotopenesc cate doua saptamani pe luna, sunt 6-7 grade. Anyway, de ce-am venit aici? Ca sa plec la caldurica? No way! Ori Norway!

Judecand acum dupa PIB-ul norvegienilor as fi vrut sa gasesc o tara de vis, cu casute cochete cocotate pe stancile de granit ce adapostesc intre ele renumitele fiorduri, doar ca nu este deloc asa, iar o gandire lucida imi spune ca nici n-ar fi avut cum sa fie asa, cand o populatie de 5 milioane (cu tot cu expati) trebuie sa sustina dezvoltarea unei suprafete de peste 300.000 kmp, in timp ce in Olanda, 16 milioane sustin o suprafata de 8 ori mai mica, unde mai pui ca acolo e campie cat vezi cu ochii. Pe de alta parte ar trebui sa ne uitam putin in cartea de istorie si sa observam cat de mult se aseamana istoria lor cu a noastra: la inceput niste barbari (la noi dacii, la ei vikingii), apoi au urmat secole in care au fost fututi de vecini, sau ca sa fiu mai diplomat, au urmat secole in care s-au aflat fie sub dominatie daneza, fie suedeza (noi am fost fie sub turci, fie sub nemti/unguri, fie sub rusi) si si-au recapatat independenta in 1905 (noi in 1918), iar de sub dominatia germana am iesit impreuna, odata cu sfarsitul celui de-al doilea razboi.

Si totusi, de ce distanta asta uriasa intre noi si o tara, care pana acum 30 de ani, era una de pescari?

Orasul l-am lasat la urma. Asa e firesc, pe de o parte, asta e trendul spre care se indreapta turismul la ora actuala, pe de alta. Da, asta e trendul, lumea incepe sa migreze de la turismul de asfalt, practicat cu mare pasiune de romani si se intoarce la natura si la oferta ei infinit mai generoasa. Si pana la urma de ce n-ar fi asa, cata vreme lumea nu se mai duce la Milano pentru Cina cea de Taina, ci pentru Gucci “cel de Spaima”, cand Amsterdamul a ajuns un loc cu care olandezii nu se mai mandresc de mult timp, ba chiar il ocolesc, cata vreme Rijkswijk museum nu aduce intr-un an vizitatori, cat aduce intr-o luna Cartierul Felinarelor Rosii. Si va rog sa ma credeti, fara a fi xenofob, cand aud vorbindu-se ruseste peste tot, fie ca e Londra, Paris sau Amsterdam, mi se face lehamite si prefer sa ascult o vacuta ce paste linistit in Friesland sau sa ma minunez cand un elan, chiar si fara coarne, imi taie elanul pe strazile linistite ale parcului Banff.

Cica daca ai ajuns in America de Nord si n-ai vazut un meci de hochei e ca si cum n-ai fost acolo, asa ca mi-am asumat si eu acest “must”, cu atat mai mult cu cat in acea perioada debuta si National Hockey League, cu un meci de mare anvergura, Flames primeau vizita campionilor, Pittsburg Penguins. Rezultatele bune ale “inflacaratilor” din Calgary in perioada de pregatire aduceau amintea vremurilor de glorie, cand acum mai bine de 20 de ani Flames aduceau singurul titlu din istorie, aici, la Calgary. Cum biletele la meciul de debut s-au dat ca painea calda, dar si la indemnul lui Papa, pentru acest prim meci am optat pentru Flames Central, un adevarat templu al hockey-ului aici in centru orasului si, iata despre ce e vorba. Flames Central este cel mai probabil o fosta sala de cinema/spectacole transformata intr-un pub imens. Ecranul de proiectie a ramas, iar pe el poate fi vazut meciul Live, la fel ca si pe jumatate din cele peste o suta de televizoare amplasate peste tot prin sala. Primele randuri ale salii au fost rarite, insa si-au pastrat aranjamentul de sala de spectacol. Lateralele, balcoanele si partea din spate au fost aranjate in stil pub, peste tot existand monitoare pe care sa poata fi vazut fie meciul no. 1, fie alte meciuri din NHL, dar si din NBA, NFL sau alte sporturi. Tot in spate era si barul, iar de jur-imprejurul salii reclame luminoase identice cu cele din arenele sportive. Era o atmosfera mai degraba de stadion, decat de pub, iar lucrul mai greu de crezut pentru un european era ca stateau la aceeasi masa fani ai ambelor echipe si, credeti-ma, in cele 3 meciuri pe care le-am vazut aici, nu a fost nici macar o voce ridicata sau vreun “semn al victoriei cu un deget”.

Si ca tot faceam comparatie cu o arena, trebuie sa va spun ca n-am parasit Canada inainte de a savura un spectacol pe Scotiabank Saddledome Arena, fief-ul celor de la Flames. Sunt putine lucruri de povestit, mult mai multe de vazut, ceea ce insa trebuie sa stiti neaparat e ca in Canada niciodata sa nu spuneti Ice Hockey, ci doar Hockey si, lucrul cel mai important, pucul pe care la televizor nu-l puteam vedea nici la reluari, la un meci live poate fi vazut si de la al treilea nivel al arenei, acolo unde am avut bilet. In arenele americane se vinde si bere cu alcool, ba chiar la cutie, ce-i drept la hockey nu prea poti sa arunci cu ele in teren, dat fiind paravanul de plastic, insa nu cred ca la baschet e altfel. Asa cum spuneam, in America totul se rezolva sau incearca sa se rezolve prin educatie, nu prin legislatie. E foarte adevarat ca, fiind invadati de “jungla asiatica si europeana” nici la ei lucrurile nu sunt intotdeauna roz, insa exact asta e ceea ce face din America un magnet. Sa revenim insa la joc, era un meci contra NY Rangers, teoretic doua echipe comparabile ca valoare, lucru care s-a vazut de altfel si in teren pana in ultima secunda a prelungirilor. Da, ati auzit bine, era ultima secunda din extra-time cand Rangersii l-au bagat in ate (pe puc, evident), moment in care toti canadienii s-au ridicat in picioare si au parasit sala in cea mai mare liniste, de parca ar fi iesit dintr-o sala de teatru. Fusese, ce-i drept, un spectacol. Nici-o injuratura, nici-un frigider “umplut”, doar lacrimile unui baietel de 10 ani ce-si intreba tatal cum de e posibil. Mai ramasesem eu cu ochii in tabela, de parca as fi vrut sa nu fie validat golul, sau sa se prelungeasca meciul ca la fotbal. Nici gand, tabela ramasese intepenita, aratand 00:00.5, adica mai era o jumatate de secunda de joc. Am apucat-o si eu spre casa, amestecat printre suporteri. Eram deja unul dintre ei.

M-am luat cu povestitul si am uitat sa marchez scorul. La ultimul checkpoint era 3-0 pt Canada, acum as zice 5-1 si voi justifica imediat si scorul. Am dat un punct onorific mai degraba Elvetiei, pentru simplul fapt ca Nord-americanii m-au dezamagit cu cafeaua. Si nu numai in munti, dar fie ca e Starbucks, fie ca e Tim Horton, varianta canadiana a lui Starbucks, tot europenii o fac mai buna. Ei si acum golurile Canadei: lacurile glaciare sunt o feerie si o puzderie in acelasi timp. Lasand la o parte Emerald Lake, care practic te hipnotozeaza, toate celalalte 4 lacuri, plus nenumaratele lacuri no-name pe care le vezi de-a lungul drumului, toate au farmecul lor aparte. Un alt punct l-am acordat pentru felul in care respecta natura. E mai presus de orice gandire europeana. Nu stiu daca este o influenta a First Nations (indieni sunt cei veniti din India), insa canadienii interpreteaza respectul fata de natura, pastrand natura in toata virginitatea ei. Asa face ca ruland pe una din soselele montane un elan a traversat prin fata mea fara nici cea mai mica retinere, fara sa fie speriat de motoarele masinilor, insa mai presus de astea sunt pasajele impadurite de peste autostrada, construite special pentru ca animalele sa se poata muta dintr-un habitat in altul, fara a fi impiedicat de gardurile ce strajuiesc autostrada. Muntele este al faunei ce-l populeaza si nu al turistilor, asta e una din lectiile pe care europenii ar trebui s-o invete. As zice ca n-or sa invete nici de acum intr-o suta de ani, cata vreme atat olandezii, cat si nemtii s-au plans ca unii lupi din Polonia le-au trecut “fraudulos” granita si, va spun sincer, nu e nici-o gluma, cativa olandezi erau speriati de faptul ca daca se deschid granitele spre Romania, ursii din Romania, pe care i-au vazut la TV, le vor ataca curtile. No comments!

Si spun “No comments” pt ca si urmatorul raid, din duminica ce-a urmat m-a lasat tot fara replica. De data asta, tot la recomandarea lui Ovidiu, am facut o plimbare de 500km (250 dus/s50 intors) pana in fieful dinozaurilor, in Dinosaur Provincial Park, care oricat ar fi el de provincial, este UNESCO World Heritage. Un peisaj ce numai a Terra nu aduce se intindea in fata mea si nu-mi venea a crede. Zeci de kilometri patrati de forme sapate in sol de retragerea ghetarilor din ultima era glaciara, care mai de care mai interesante, se desfasurau in fata ochilor iar cele cateva sute de poze n-au putut cuprinde nici macar un sfert din spectaculozitatea, ca nu-i pot spune frumusetea, reliefului.

La intrarea in acest Park, Muzeul Dinosaurilor, nu foarte mare, insa cochet si cu piese unicat din lumea arheologiei: schelete de dinosaur. De pretul platit parca mi-e si rusine sa vi-l amintesc: 3 dolari pentru muzeu, iar intrarea in Provincial Park si plimbatul cu masina printre formele astea ciudate de relief, gratis. Adica GRATIS, ati auzit bine. Si cand ma gandesc ca in Elvetia e taxa de munte. Pe orice munte vrei sa mergi, taxa de munte, si nu e modica, e de ordinul zecilor de CHF de persoana. Nu pot decat sa mai bag un punct pt Canada, 7-1.

O sa va las in compania oaselor de dinosaur si a bibelourilor de piatra sapate de ghetari si imi voi pregati episodul dedicat orasului, pentru ca pana la urma am venit in Calgary si nu v-am povestit decat despre imprejurimi.

Ei, n-or fi fost toate roze pentru mine in acea zi, asa ca in apropiere de Lake Louise se puse de ploaie. Asta facu sa ma opresc la bifurcatia catre Moraine Lake si sa ma decid incotro o iau, avand in vedere ca atat Lake Moraine cat si Lake Louise erau repere in agenda mea. N-a mai fost nevoie sa ma hotarasc, ca au hotarat cei de la patrula montana inaintea mea. Mi-au explicat ca sunt nevoiti sa opreasca accesul spre Moraine lake pt ca deja e o coada de 2km pana la lac. Ptiu, drace, imi zic, sa vezi ca raman cu goluri in repertoriu. Asta e, go ahead to Lake Louise. Aici ajuns alta dandana, parcarea era full, de se facuse coada si la intrarea in parcare. Am avut noroc insa, ca tocmai iesea un card de masini din parcare si am reusit sa prind si eu un loc. Fuga apoi spre lac sa vad minunatie de Lake Louise.

Era oricum altceva fata de ce credeam eu ca e Lake Louise, nu lacul in sine, ci asa-zisa statiune, care in fapt e un singur hotel pe malul lacului, and that’s it. Peisajul insa e demential si mai bine il las pe el sa vorbeasca, chiar daca raman cu deceptia ca din cauza ploii nu am facut un tur al lacului in cautarea unei pozitii care sa-mi permita o fotografie de colectie. Urmatoarea tinta: Takakkaw Falls, a doua cascada din Canada ca inaltime (384m).

O sa las si de data asta asta imaginile sa vorbeasca iar eu imi voi vedea mai departe de drumul meu, de data asta catre Emerald Lake, cum insa in drumul meu a mai aparut un obiectiv neasteptat, insa bine indicat de marcajele turistice, am facut si aici un scurt popas, mai exact la Natural Bridge, al carui nume nu spune parca nimic despre maiestria cu care raul a sapat in piatra. Iar cat timp voi admirati si imaginea cu aceasta bijuterie a naturii, eu o sa ma urc la volan, ca mai am doar vreo 15-16km pana la Emerald Lake (lacul de smarald).

Odata ajuns aici, am uitat parca tot ce vazusem pana atunci. Ochii mi-au ramas lipiti de culoarea lacului, iar eu ramasesem tintuit in fata celui mai frumos peisaj din cate mi-au fost date sa vad. Poate ca si Matterhorn-ul in Elvetia, insa mai prin aprilie-mai cand exista zapada pe el, sa fie la fel de spectaculos, insa va rog sa ma credeti culoarea asta a lacului de smarald, ca nu degeaba e denumit asa, este incredibila. Imi rasuna in cap melodia aia cu refren obsesiv: “It’s unbelievable!”, pentru ca chiar asa si este. Si chiar daca nu am avut parte nici aici de cea mai prietenoasa vreme (de plouat nu mai ploua, dar nici soare nu era), culoarea asta a lacului imi va ramane fixata pe retina mult timp de acum inainte. Probabil ca daca America ar fi fost descoperita cu ceva mai mult timp inainte, n-am mai fi auzit azi de albastrul de Voronet.

Cu greu m-am dezlipit de Emerald Lake, pentru mine era deja materializarea expresiei “Finis coronat opus”, chiar daca pe drumul de intoarcere am facut un stop la Lake Moraine (intre timp dadusera drumul la circulatie). Probabil ca in alte conditii Lake Moraine mi s-ar fi parut mai spectaculos, doar ca ochii mei refuzau sa inregistreze si imaginea sa, preferand-o pe cea a lacului de smarald. Ceea ce insa m-a impresionat aici, era ca ne aflam deja la 1800m altitudine (ca si la Emerald Lake de altfel) si inca mai existau paduri de foioase, amestecate cu brazi. La noi, la 1800m, nu mai gasesti decat jepi. 

Si a venit si ziua de duminica, ziua “maratonului” meu turistic, o zi de basm, de genul celor ce incep cu “a fost odata” si se incheie cu “si au trait fericiti pana la adanci batranete”. Planul era schitat, de cu ceva vreme inainte, iar obiectivele au fost impartite in 2 categorii: MUST si NICE TO SEE, asa ca la ora 7:20 conform planului eram in masina, gata de start. In mintea mea era inca Elvetia, cu “bijuteriile” ei montane, iar Canada se dorea un challenge din toate punctele de vedere.

Intrarea in Parcul National Banff a marcat si primul punct in disputa cu rivala europeana, asta pentru ca taxa de 10 dolari pentru o zi, in care te plimbi cu masina pe unde vrei si nu platesti nici alte parcari, este chiar modica, in comparatie cu sutele de franci pe care le platesti in Elvetia. Iar cele 4 Parcuri Nationale din zona: Banff, Jasper, Yoho si Kootenai au o suprafata egala cu jumatate din Elvetia. Cu tot planul meu cu tot, o vizita scurta la Visitors Center in Banff era imperios necesara, pentru ca sfaturile pe care le primesti la astfel de oficii iti salveaza mult din eventualii timpi morti. Cum insa nu se cracanase prea bine de ziua (era putin trecut de 8:30), inainte de intrarea in Banff am dat-o cotita spre Minnewanka Lake si Two Jack Lake. Daca va inchipuiti ca lacul asta e umplut cu Jack Daniels, imi pare rau, dar trebuie sa va dezamagesc. Pozele de la lac, insa, cu siguranta nu va vor dezamagi (foto 1).

A fost prima “gura de aer” in Muntii Stancosi si deja vedeam altceva decat in Europa. Vedeam natura asa cum a fost lasata de mama ei, virgina, fara “cosmetizari” de marketing, cu micile ei imperfectiuni care te fac sa o indragesti si mai tare. Este deja 2-0 si nici n-am ajuns in Banff, la Visitors Center. Sau in fine, am ajuns. Am primit indicatiile de care aveam nevoie si am si taiat-o, ca orice secunda este pretioasa in economia maratonului meu. Cum in Banff prea multe nu sunt de vazut, calatoria mea avea ca urmatoare destinatie Lake Louise, celebra statiune de schi, amatorii “circului alb” stiu foarte bine acest lucru. Cum drumul spre Lake Louise se poate face atat pe malul drept, pe Trans Canada 1 Highway, cat si pe cel stang, pe Bow Valley Parkway, al raului Bow, acelasi rau despre care va ziceam ca imparte Calgary-ul in doua, am ales varianta “scenic”, cu un popas din categoria “NICE TO SEE” la Johnston Canyon. Ma rog, pentru americani, un canion de genul astuia nu e un MUST, cata vreme au altele mult mai impunatoare, insa in Europa ar fi cu siguranta. Asa ca am strabatut si drumul prin canion, pana la prima cascada, de data aceasta per-pedes, ca de-aia mergem la munte sa ne mai si dezmortim ciolanele, dupa care am revenit la masina pentru a-mi continua maratonul, nu insa inainte de a trece pe la magazinul de suveniruri. Aleg eu niste magneti, un calendar, un puzzle cu Lake Louise, fac un calcul, vreo 45 de dolari. In Europa m-ar fi costat cam la fel, dar in Euro. E OK imi zic si ma duc la casa.

“Trageti o carte!” zice cucoana, si-mi intinde cartile ca la Pacalici, sa aleg una.

“Ei na!” imi zic, “n-am fost norocos niciodata”. Am tras 4 de pica. Face tipa niste calcule si zice:

“30 dolars” si nu mai stiu cati centi. “You have 40% discount”

Fac si eu o mica analogie si-o intreb mai mult pt amuzament: “Pai si daca trageam 10 de caro, spre exemplu, aveam 100% discount?”

Numai ca tipa imi raspunde serios “Nu, aveati tot 40%, dar daca trageati As sau Joker aveati 100% discount”. Ma adusese la tacere. Nu insa inainte de a marca scorul: 3-0 pt Canada.

Imi iau, asadar, “jucariile”, grab a coffee si fuga la masina. Cap-compas: Lake Louise.  

Poate va intrebati ce e cu titlul asta… stiintific. Oricum ati banuit cu totii ca e vorba de coordonatele Calgary-ului, dar ce tocmai titlul asta? Simplu. Pentru ca aici totul e simplu. Nord-americanii, spre deosebire de europeni, stiu sa simplifice foarte mult lucrurile, cautand exclusiv aspectul practic, mai putin cel estetic. Aici nu trebuie sa tii minte numele strazilor, totul este matematic sau mai bine zis, geografic. Orasul e impartit in 4: NW, NE, SW si SE. Axele ce le separa sunt: Central Street de la Nord la Sud si Bow River de la Vest la Est. Tot ce e strada de la Vest la Est se cheama Avenue, iar ce e de la Nord la Sud se cheama Street. Numerotarea se face din centrul orasului spre exterior. Si da, atat Avenues, cat si Street sunt drepte, fie orizontale, fie verticale, niciodata oblice. Singurele exceptii de la regula o constituie asa-numitele Trails, Drives sau Boulevards. Acestea sunt strazi late, uneori chiar autostrazi, dar pe astea le numeri pe degete. Conduc de o saptamana prin Calgary si mi-a fost mai greu sa ma obisnuiesc cu cutia hidramata decat cu strazile, pentru ca aici chiar nu ai cum sa te ratacesti. La fiecare intrare-iesire de pe un trail, iti vei alege intotdeauna directia incotro o iei (N, E, S sau V), nu intereseaza pe nimeni ca mergi la Plopeni sau la Afumati. Inchipuiti-va ca mergeti spre mare, pe A2 si la Drajna, la iesirea de pe autostrada o sa vedeti scris DN21 Sud si DN21 Nord. De ce ar trebui sa scrie Slobozia si Calarasi? Poate unul merge spre Buzau si n-are habar de Slobozia si Calarasi. Puneti-va in locul unui turist ce vine pentru prima oara in Romania. In fine inertia este o proprietate ce caracterizeaza intreaga Europa, o spun toti cercetatorii in domeniu, nu are sens sa insistam pe tema asta. Cand om ajunge slugile Asiei poate ne vom trezi, pana atunci nu.

Sa revenim. Primul week-end in Canada a inceput cu o vizita la Heritage Park si a sfarsit cu Muntii Stancosi. La invitatia prietenului meu, Ovidiu, stabilit de mai bine de 10 ani in Calgary si pentru ca vremea a fost de partea noastra, am descins in cel mai faimos parc din oras. Era si weekendul dedicat feroviarilor, iar copiii se simteau in largul lor urmarind expozitia trenuletelor in miniatura, acele jucarii pentru adulti pe care le vedeti si prin Europa, la preturi exorbitante as zice. O locomotiva, spre exemplu, incepe de la 2-300 de dollari, pana la peste 1000. Pentru a construi o macheta functionala insa ai nevoie de un controller, locomotive, vagoane, bucati de sina, tuneluri si cate si mai cate, in fine e boala grea asta si costa si bani, dar aduce probabil si satisfactii.

Pe langa miniaturi insa, parcul te introduce intr-o lume de acum 100 de ani, cu case f bine conservate, pastrand mobila si accesoriile de atunci, unele din ele fiind chiar functionale (cafenele, magazine, etc) si bineinteles locomotive cu aburi, masini de epoca, tramvaie trase de cai si vaporase cu zbaturi. Nu ne-am plimbat cu trenurile de acum 100 de ani, insa eu si cu Ovidiu ne-am aratat talentul la plimbatul cu drezina. Abia acum realizez ce bine mi-ar prinde o drezina cu care sa ma duc la munca. O pun pe linia de tramvai, si da-i bice, tata. Intr-un an ajung mai slab decat eram in studentie. A fost de altfel si ziua in care m-am despartit de obiectivul de la aparatul foto, ce luse o tranta cu cateva saptamani urma si se cerea schimbat. Asa ca a doua parte a zilei am petrecut-o in mall, in cautarea unor obiective noi, cu care sa pot fura cate ceva din frumusetea Muntilor Stancosi, in ziua care urma.

Am zis in ziua urmatoare, deci nu acum. Fi-ti cu ochii pe mine!

La prima vedere, e doar o campie imensa impartita in parcele patrate, aproape identice, ca o infinita tabla de sah. Cateva rauri si lacuri si ceva mai multe petice de padure par sa sparga aceasta monotonie, pe care localnicii o numesc cu mandrie Alberta, Canada. Iar ceea ce m-a intrigat si mai mult, in tot acest peisaj privit de la cateva mii de metri, din Airbus-ul ce ma aducea aici, au fost casele cu parcele incredibil de mici, pentru o tara atat de mare si avand o densitate a populatiei atat de mica. La fel cum ma intriga si mastodontii din otel si sticla ce sufoca, practic, simbolul acestui oras, Calgary Tower. “Cred ca din cauza iernilor geroase” mi-am zis si-mi imaginez de altfel, ca in zilele acelea cumplite de iarna, cu temperaturi sub -30 grade Celsius, o astfel de structura ar putea sa mai “incalzeasca” oarecum orasul.

Cum se intampla aproape de fiecare data, si in cazul Canadei, “the first kiss” s-a produs pe aeroportul din Calgary, care mi-a adus imediat aminte de omologul coreean, Incheon din Seul. Dulci amintiri, as zice, insa amintirile imi sunt imediat spulberate de catre ofitereasa de frontiera. E una dintre cele mai acre fete din cate am vazut vreodata si sper sa fie ultima in Canada. Dupa cateva intrebari de rutina, adresate intr-un stil pur balcanic imi face semn s-o iau la trap. Este normal, de altfel ne aflam in fief-ul celebrului Stampede, insa despre asta cu alta ocazie si sper s-o pot face la cald, nu la rece. Si ca tot vorbeam de cald si rece, iata ca dupa una rece vine una calda. Ce sa fie oare? Era japonezul “meu”, tinand cu strasnicie o placa pe care imi era scris numele. “Things changed” imi zic si zambesc usor, facand analogia din nou cu aeroportul din Korea in care m-am trezit singur, fara ca persoana de contact sa fie la aeroport. (cei care au citit serialul meu despre Korea stiu asta). Ce-mi place mie la japonezii astia, e ca zambesc tot timpul, ba chiar as zice ca rad. Nu ghidoneaza ei prea bine limba engleza, de unde si termenul de “J-english”, insa se simt bine si te fac sa te simti bine. Exact ceea ce imi doream dupa aproape 17 ore de zbor.
“Welcome to Canada, man! Your dream came true”.
Pana sa ajungem la asa-zisul hotel, spun asa-zisul pentru ca e un bloc cu apartamente in regim hotelier, fara mic dejun, dar cu o bucatarie complet echipata, cu servicii de menajerie si sala de gym, japonezul imi face o introducere in lumea canadeza, axata pe preturile din Calgary, de ma speriase rau de tot.
Asa ca imi las repede bagajele in camera si tsushti la supermarket. In fine shoppingaraia asta canadeza nu e ceva exotic cum a fost in Korea sa merite povestita, preturile insa da, pentru ca intre preturile din supermarket (ceva mai mari ca in Olanda) si cele din restaurante, it’s not a big deal, cata vreme cu 10 dolari gasesti sa mananci destul de bine la pranz. Si ce mi-a placut aici, fara sa fiu un fan fast-food, a fost SUBWAY-ul. Mi-am zis ca trebuie sa incerc si asta, iar intr-o zi chiar am facut-o. Este genul ala de fast-food pe care ti-l pregatesti acasa. Adica o bucata de carne la gratar, nu mezeluri ordinare, salata si legume, fara cartofi prajiti, fara sosuri de 2 bani si in care painea e doar asa de decor. Pentru amatori ele se vand in 2 variante : de 6 inch si 12 inch si as zice ca merita incercate. E visul de veacuri al olandezului, care nici macar fast-food-uri n-a invatat sa faca.Asa ca mi-am umplut frigiderul, inclusiv cu berea pe care aici o iei de la magazine specializate, nu de la supermarket si-apoi o tura scurta in downtown, sa pot respira in tihna aerul preeriei canadeze. Pentru amatorii de statistici trebuie spus ca, desi e un oras de campie, Calgary se afla la o altitudine de 1050m, adica exact cat Predealul la noi.

Acu’ daca am inceput cu “Bestia” in capitolul I, musai e sa continuu cu “Bella”.

Iata-ne, asadar, in apropierea Veronei, intr-o oaza de liniste, asa cum probabil mi-as dori sa-mi petrec vacantele peste 20 de ani. Pana atunci poate desfiinteaza calea ferata ce trece prin spatele piscinei, ori poate apar trenuri silentioase care sa nu te trezeasca la orice ora din zi si din noapte. Si daca n-o fi nici asta, nu-i nici-o problema, mama-natura are grija de toate, iar la 64 de ani auzul meu se va degrada suficient incat urechea mea sa dea “Cancel” la orice suierat … de tren, sau de alta natura.

Dupa ce ne-am ostoit foamea cu niste fonfleuri specifice zonei, acompaniate de traditionalele paste si setea cu un savuros vin de Soave (asa se cheama zona) ne indreptam spre orasul bantuit de fantomele eroilor shakespeare-ieni, Romeo si Juileta. Despre Verona nu stiam prea multe, majoritatea cunostintelor noastre ce au trecut prin acest oras fiind dezamagite.

Si cum la pomul laudat nu te duci cu sacul, si reciproca e valabila, asa ca nici la pomul criticat nu trebuie sa te duci cu mana-n fund. Fapt pentru care m-am inarmat cu aparatul foto si am inceput explorarea in miez de noapte (se facuse deja 9pm) a “orasului-fantoma”. La prima vedere, ghilimelele de mai devreme aproape ca nu-si aveau rostul, pentru ca intrand pe una din marile artere ce converg spre Centro Vecchio, orasul arata ca dupa apocalipsa, iar fiica-mea pe buna dreptate m-a intrebat daca orasul asta chiar e locuit. Insa de indata ce am trecut pe sub arcadele din Foto 1, o alta lume a iesit la iveala si, as zice, o alta Italie, o Italie asa cum n-am mai vazut-o: animata, civilizata si … surpriza, foarte curata. Am fost prin circa 10 orase in Italia, insa de departe, cel mai curat oras dintre toate e Verona. Insa mai presus de curatenie este felul in care au stiut sa imbine arhitectura antica, cu cea medievala si cea contemporana. Aici nu vezi kitsch-urile din Milano sau Bucuresti in care mastodonti din sticla si otel umbresc cladirile istorice, aici totul are sens si gust. Bun-gust.

Ca balconul Julietei (foto 2) aproape ca trece neobservat, intra in firescul lucrurilor. Cu ce te poate impresiona un balcon dintr-o poveste, cand intregul oras pare desprins dintr-o poveste? O poveste reala insa si incredibil de … italiana. Atat de reala si de incredibila, incat prefer sa las fotografiile sa vorbeasca.